Despre lume si viata

Cum incepe

- ea nu-l observa sau, in rarele momente cand o face, absorbita fiind de cu totul altcineva, i se pare o fiinta lipsita de orice fel de atractie si chiar se gandeste “oare ce femeie ar putea sa-l placa?? nu arata deloc ok si se imbraca horror…”;

- el persevereaza si nu trece zi fara sa se planteze de nu stiu cate ori in fata ei si sa se uite la ea “cu o privire hamesita, ca un lup infometat o iarna intreaga”, dupa cum s-a exprimat o prietena de-a ei; si cand nu se holbeaza – sau in timp ce se holbeaza – vorbeste in continuu si face glume care sa-i mascheze nervozitatea;

- la un moment dat, ca sa scape de el, ea spune in final ca da, ok, fie, iese la masa cu el – no big deal, asa, ca intre colegi; si merg la Bistro Ateneu, unde ea, sclifosita fiind, nu mananca mai nimic, iar el, emotionat fiind, mananca un piept de pui “in sange” si nici macar nu-si da seama;

- nici ea nu-si da seama ca i se intampla exact ce i s-a intamplat cand a primit cadou – cu forta mai degraba, un pui de boxer – obisnuita fiind cu cainii frumosi la modul clasic, boxerasul i s-a parut de-a dreptul hidos; dupa care, fortata fiind sa-l ia, a petrecut ceva timp cu el si, dupa o vreme, era convinsa ca e cel mai frumos catel care a pasit vreodata pe pamant…

- ea are un temperament … volatil, iar el ii spune ca e bine, pentru ca nu se plictiseste niciodata cand sunt impreuna; ea nu se dezvaluie niciodata, iar el ii spune ca si asta e bine, pentru ca e o aventura sa o ghiceasca si sa o descopere; si ii mai spune ca, atunci cand e cu ea, pentru prima oara, vede in viitor. Si isi doreste un viitor.

Cum se termina

Pe la Deva.

Long time no write, ca sa zic asa… Nu am mai avut nici timp, nici dispozitia necesara. Insa pot macar sa reproduc un articol pe care l-am scris despre ai mei prieteni. Pentru ca am ajuns la concluzia ca, avand in vedere cat de odioasa pot fi, sunt prea multi si prea buni. Dumnezeu stie de ce…

Read the rest of this entry »

Nu cred ca pot sa-mi amintesc de o vreme in care sa nu-mi fi placut Apple – am intrat relativ tarziu in tagma oamenilor care stiu sa foloseasca un computer, adica acum vreo 13 ani, iar Mac-urile au fost printre primele calculatoare la care am fost expusa. La ZF, inca de la inceput, DTP-ul lucra doar pe Mac – primul pe care l-am vazut, cand ma chinuiam sa inteleg ce e cu Word-ul si cu Excel-ul si cu Explorer-ul. Asa cum mi se intampla mie de obicei cu lucrurile si oamenii cu care ajung sa am povesti de dragoste de-o viata, la inceput mi-a displacut intens – G3, adica, primul Mac pe care mi-au picat ochii. Era urat, prea mare, asa, un fel de capcaun umflat pe langa PC-urile mititele si frumusele cu care tocmai incepeam sa ma obisnuiesc.

Read the rest of this entry »

Inca un editorial cu spirit patriotic – bucurestean, de fapt:)

Chiar si cand imi doream cu tot dinadinsul sa plec din tara, nu cred ca a fost moment in care sa urasc Bucurestiul, orasul in care m-am nascut si am crescut. Bucurestiul e singurul loc in care ma simt cu adevarat acasa, desi ai mei provin de prin toate colturile lumii, din Iran pana in Grecia, asa ca n-as putea spune ca in general debordez de spirit national. Iar Bucurestiul nu e nici frumos, nici exotic (indiferent ce parere au unii turisti), nici nu prea are vreo noima sau vreo cladire care sa-ti taie respiratia (decat involuntar – cei care trec pe langa edificiul cu coloane de vizavi de Politia Capitalei stiu despre ce vorbesc).

Read the rest of this entry »

De la colegul meu Mircea:

S-a aflat cine este asasinul lui J.F.K.

Un ardelean, care fusese angajat sa-l omoare pe Lincoln.

Cand iti trimiti tu tie un mail de pe un cont pe altul, dar ajungi direct in spam…

Editorialul din Forbes Life de iulie, pentru ca nu mai am timp de scris… Sau de citit…

 Dupa prima mea calatorie cu avionul, in urma cu multi ani, cand mi-am reevaluat brusc toate prioritatile si am ajuns la concluzia ca cel mai bine ar fi sa ma rezum la mersul pe jos, am reusit totusi sa ajung la un compromis cu transportul aerian. Si e bine asa, pentru ca altfel as fi ratat furtuna de gheata si accidentul de masina din Islanda, hotelul de la Paris unde mi-a picat o galerie in cap, cazarea foarte originala d ela Basel, pe ceea ce am ajuns sa denumesc cu afectiune “iahtul mortii”, experienta din Japonia unde am slabit vreo 5 kilograme intr-o saptamana sau conversatia din Shanghai, unde un tanar domn nu intelegea de ce nu-mi trebuie un chinez bun la toate.

Lasand deoparte experientele mai putin fericite sau chiar ciudate de-a dreptul, calatoriile sunt una dintre cele mai frumoase parti ale vietii, macar si pentru simplul fapt ca atunci chiar te simti liber – departe de stresul, constrangerile si frustrarile de zi cu zi, te poti pierde intr-un mediu cu totul nou, sa descoperi fie privelisti care-ti taie rasuflarea, fie oameni cum nu credeai ca exista. Un lucru care nu va inceta sa ma mire vreodata este diferenta ca de la cer la pamant intre “ai nostri” si “ai lor” – sloganul Romaniei (sau cel putin al Bucurestiului) ar trebui sa fie “Welcome to the jungle!”. Ne imbrancim pe strada, ne injuram si ne luam fata in trafic, calcam pietonii pe trecere, nu respectam ordinea la coada, ne imbarcam in avioane cu record de bagaje pe cap de pasager – suntem incrancenati si agresivi, chiar daca miza este zero. Daca doi bucuresteni isi plimba cainii in aceeasi zona a parcului, aproape sigur se ajunge la insulte si bataie – in vreme ce in New York, orasul unde contactul vizual e interzis printr-o regula nescrisa, pana si cainii se ignora politicos. Nu mai spun ca aproape oriunde am fost prin lume, soferii (chiar si de taxi) sunt amabili si calmi, lumea se converseaza la coada la supermarket si, in general, oamenii se trateaza unul pe celalalt ca pe niste fiinte umane.

Poate cel mai bun exemplu e Elvetia, unde manierele curtenitoare sunt la ordinea zilei, indiferent de coltul uitat de lume unde te afli. De altfel, Elvetia e pentru mine cel mai bun barometru al nivelului personal de stres – cand sunt bine-merci, nu-mi inchipui mai mult de o saptamana la Geneva fara sa ma sui pe pereti; in ultima vreme, am ajuns insa la concluzia ca as putea sa ma mut si in La Côte aux Fées… Sau in La Chaux-de-Fonds…

Pe de alta parte, nu e nevoie sa te duci intr-un orasel cu 1000 de suflete ca sa-ti gasesti linistea – revin la ideea ca totul tine de oameni si de atmosfera. Shanghai are vreo 19 milioane de locuitori, insa acolo m-am simtit ca acasa – sau mai bine ca acasa… Din Los Angeles n-as mai fi plecat, iar in Tokio probabil ca as fi si azi daca as fi gasit ceva de mancare.

Merg azi cu taxiul, strabat jumatate de Bucuresti, ma uit pe geam (momentele de relaxare dinaintea nebuniei) si vad cam 5 femei foarte frumoase – si niciun tip misto…

Ciudat – si deprimant…

In fine, poate ca sunt inca sub influenta lui Thor…

M-am hotarat, plec in Australia! Inca nu stiu detaliile – cum, cand, cu ce bani etc – dar am avut revelatia dupa ce am vazut Thor. M-am dus pentru ca eram intrigata de prezenta lui Branagh pe post de regizor al unui film inspirat de un comic Marvel. Si ma gandeam ca fie reuseste ceva nemaipomenit, fie o da in bara in mod spectaculos – ceea ce nu mi-as fi dorit, avand in vedere obsesia mea pentru el; in orice caz, trebuia sa fiu acolo sa ii ofer sprijin moral.

Read the rest of this entry »

In ultima vreme sunt obsedata de aparente –  mai precis de prapastia din ce in ce mai adanca dintre ce se vede, sau, mai bine spus, ce se arata si what lies beneath, ca sa fac referire la un film foarte prost de altfel, dar care ilustreaza perfect conceptul. Sunt constienta ca Dr. Jekyll si Mr. Hyde nu e doar un exemplu de senzationalism victorian, ci o expresie a realitatii – toti suntem si unul si altul, in diverse grade bineinteles si in anumite perioade. Eu in ultima vreme sunt setata covarsitor pe Mr. Hyde, dar, dupa cum spunea bunica, e mult mai bine cu oamenii cu care stii cum stai. Situatia devine neplacuta – si neproductiva, atunci cand esti inconjurat de Dr., care devine Mr. cand nici nu te astepti. Si nu ma refer neaparat la o personalitate cu impulsuri asasine (cum e cazul meu), ci la oameni care reusesc sa-si ascunda incompetenta sub un suvoi de vorbe – si atat. Ca sa fiu putin dramatica, lumea e populata in aceste timpuri de multiple exemplare de trompe l’oeil umani.

Read the rest of this entry »